Adelina, sora Denisei, rememorează cu lacrimi în ochi momentele în care au aflat de cumplita boală şi tot ce urmat după: „Când a aflat diagnosticul a fost singură.
Apoi ne-a sunat.
Nu ne venea să credem, am sunat-o şi mi-a spus: Două tumori. E, cum două tumori? Şi apoi a mers mai departe la doamna profesor.
Şi a fost acelaşi diagnostic.
A fost un şoc pentru toată lumea.
Dacă ar fi mers mai devreme la medic probabil ar fi fost şanse…” Deşi s-a spus că Denisa nu a ştiut ce se întâmplă cu ea, adevărul este altul.
„A început să realizeze că este foarte grav ce i se întâmplă pentru că îi dădeam medicamente peste medicamente şi tot felul de medicamente şi în loc să vadă o însănătoşire sau un pas înainte ea se tot simţea slăbită şi punea tot felul de întrebări. Eşti sigură că mă ajută la ceva?
Şi tot timpul spuneam, da o să te ajute sigur, ăsta e procesul, ăştia sunt paşii care trebuie urmaţi şi trebuie urmaţi şi să fii puternică, şi să te alimetezi şi să trecem peste”, explică sora Denisei.
Tatăl Denisei o ascultă pe fiica lui şi nu se poate abţine să nu plângă. Durerea este mult prea mare iar el nu se poate despărţi nicio clipă de amintirea „îngerului blond”, care-i lumina viaţa.
„Peste tot şi la mine în casă am peste tot numai fotografii cu ea.
Nu pot să stau fără să merg la cimitir cu o floare, cu o lumânare şi acasă întodeauna am fotografii peste tot, peste tot am numai fotografii.
Ea, până să plece la Bucureşti, a încercat să-şi facă o casă la noi în comună, deci cu tot ce avem şi cu sprijinul întregii familii încercăm să o definitivăm, în măsura posibilităţilor.
Era trist când treceam pe acolo şi vedeam că zidurile de pe o zi pe alta se deteriorau de ploi, de frig, de ninsori, şi am vrut să facem ceva să rămână în amintirea ei”, povesteşte cu lacrimi în ochi tatăl Denisei.
