De ce nu mai fac românii agricultură individuală. Povestea unui dezastru anunțat de zeci de ani

România are cel mai mare potențial agricol din Europa de Est. Are pământ bun, climă favorabilă, ape, tradiție. Are 13,3 milioane de hectare de teren agricol și aproape 8,3 milioane de hectare de teren arabil — al șaselea loc în Uniunea Europeană. Și, totuși, în loc să fie coșul de pâine al Europei, România importă legume din Turcia, fructe din Polonia și carne din Germania. Mica agricultură individuală, cea practicată de omul simplu la el în gospodărie sau pe câteva hectare moștenite, agonizează lent. Generații întregi au abandonat sapa, plugul și curtea cu animale. Ce s-a întâmplat? De ce nu mai vor românii să facă agricultură?

CAPITOLUL 1: Cifrele care spun tot

Recensământul General Agricol din 2020 a scos la iveală o realitate care ar fi trebuit să trezească alarme la toate nivelurile. România are peste 3,1 milioane de ferme. Sună impresionant. Problema este că aproape 2,5 milioane dintre ele au sub 2 hectare. Alte 660.000 au între 2 și 5 hectare. Practic, 99% din fermele românești sunt atât de mici încât abia pot hrăni o familie, cu atât mai puțin să genereze venituri comerciale viabile.

La polul opus, fermele cu peste 50 de hectare — adică 0,9% din total — cultivă 54% din terenul arabil al țării. O concentrare uluitoare a resurselor agricole în mâinile câtorva sute de companii private, în timp ce milioane de mici proprietari abia supraviețuiesc sau își abandonează pur și simplu pământul.

Între 2010 și 2020, numărul fermelor mici de sub 2 hectare a scăzut cu 25%, adică 689.100 de unități au dispărut. Suprafața agricolă utilizată a scăzut cu peste 22% în același interval. Pământul nu dispare, dar oamenii care îl lucrează, da.

Și poate cel mai umilitor indicator: deși România deținea în 2020 aproape 32% din totalul exploatațiilor agricole din Uniunea Europeană, genera doar 3,3% din producția agricolă standard a blocului comunitar. Un sfert din fermele Europei produc mai puțin de o douăzecea parte din ceea ce ar trebui.

CAPITOLUL 2: Generații care au plecat și nu s-au mai întors

Prima și poate cea mai profundă cauză a abandonului agriculturii individuale este migrația. Valul masiv de emigrare a românilor după 2007, când România a intrat în Uniunea Europeană, a golit satele de forța de muncă tânără și capabilă. Sute de mii de tineri au ales să muncească în Germania, Spania, Italia sau Marea Britanie, trimițând acasă bani cu care părinții și bunicii au trăit decent, fără să mai fie nevoiți să se zbată pe câmp.

Fenomenul a fost accelerat și de urbanizare. Orașele au absorbit populația rurală la o viteză impresionantă. Copiii crescuți la sat au terminat facultatea la oraș și nu s-au mai întors. Cei care au rămas în sate sunt în proporție covârșitoare vârstnici. Recensământul din 2020 arăta că vârsta medie a fermierului român depășea 57 de ani. Cine va prelua aceste terenuri peste zece sau douăzeci de ani este o întrebare la care nu există un răspuns confortabil.

Statistica din județul Vaslui este edificatoare pentru situația extremă a unora dintre cele mai sărace zone rurale: în 2021, 59,8% din forța de muncă a județului era angajată în agricultură, silvicultură și pescuit. Era singura regiune din întreaga Uniune Europeană în care peste jumătate din forța de muncă lucra în aceste sectoare. Nu pentru că agricultura ar fi prosperă acolo, ci pentru că nu există alternativă. Oamenii fac agricultură de subzistență pentru că nu au altceva.

CAPITOLUL 3: Pământul, fragmentat până la absurd

Una dintre moștenirile cele mai toxice ale istoriei recente este modul în care s-a reconstituit proprietatea funciară după 1989. Legea fondului funciar din 1991 și legile succesorale au fragmentat terenurile în parcele minuscule, adesea de câteva sute de metri pătrați, împrăștiate pe raza mai multor comune. Un agricultor cu 5 hectare poate să aibă acea suprafață împărțită în 15-20 de loturi necontigue, situate la distanțe de câțiva kilometri unul de altul.

Lucrarea acestor terenuri dispersate este un coșmar logistic. Tractorul trebuie mutat de mai multe ori pe zi, costul carburantului crește, timpul productiv scade. Comasarea terenurilor — soluția evidentă — a rămas mai degrabă la nivel de discurs politic decât de realitate practică. Au existat inițiative legislative, dar procesul birocratic este atât de complex și de costisitor, iar conflictele de interese dintre proprietari atât de frecvente, încât avansul a fost minimal.

Mai mult de atât, doar 10% din suprafața agricolă a României este lucrată de proprietarii terenurilor. Restul de 90% este dat în arendă. Adesea arendașul este o firmă mare sau o companie cu capital străin, care lucrează sute sau mii de hectare cu utilaje moderne și nu are niciun interes să împartă profitul cu micii proprietari dincolo de chiria negociată — adesea modică.

CAPITOLUL 4: Birocrația care omoară inițiativa

Un tânăr care vrea să înceapă o fermă mică în România se lovește aproape imediat de un zid birocratic. Înregistrarea exploatației agricole, obținerea codului de fermier, accesarea subvențiilor APIA, completarea cererilor anuale de plată, respectarea condițiilor de ecocondiționalitate, documentarea pentru fondurile europene — toate acestea reprezintă un labirint de formulare, termene și cerințe care descurajează pe oricine nu are educație sau experiență specifică.

Subvențiile europene, care ar trebui să fie motorul agriculturii mici, sunt percepute de mulți fermieri ca o corvoadă birocratică imposibil de gestionat fără ajutor specializat. Consultanții agricoli au ajuns astfel o necesitate, adăugând un cost suplimentar unui sector deja subfinanțat. Cei care nu își permit consultanți ratează subvențiile sau le pierd din cauza unor erori procedurale minore.

Complicațiile fiscale nu sunt nici ele de neglijat. Trecerea la sistemul e-Factura, dezbaterile interminabile despre impozitarea producției agricole, schimbările frecvente ale cadrului legislativ — toate acestea creează o instabilitate care descurajează investițiile pe termen lung. Fermierul mic nu știe de la un an la altul ce regim fiscal se va aplica, ce condiții va trebui să respecte sau ce culturi vor fi subvenționate.

CAPITOLUL 5: Concurența neloială a importurilor

Un alt factor major este concurența produselor agricole importate, adesea mai ieftine decât ce poate produce un fermier român mic. Legumele turce sau moldovenești, fructele poloneze, carnea de porc germană și ouăle ungurești inundă piețele și supermarketurile românești la prețuri pe care micul producător autohton nu le poate egala.

Diferența de preț nu vine neapărat din calitate sau eficiență, ci din economii de scară, sisteme agricole mai organizate și, uneori, din standarde de producție mai relaxate aplicate în afara UE. Fermierul român trebuie să respecte toate normele europene — de mediu, de bunăstare animală, de siguranță alimentară — în timp ce produsele importate din afara UE pot veni din sisteme unde aceste standarde nu se aplică la fel de strict.

Rezultatul este că românul care decide să crească porci sau să planteze roșii descoperă rapid că nu poate concura cu prețul produselor din import și că marjele de profit sunt, în cel mai bun caz, minime.

CAPITOLUL 6: Lipsa infrastructurii și a piețelor de desfacere

Chiar și atunci când un fermier mic reușește să producă ceva, se lovește de o altă problemă fundamentală: unde vinde? Rețelele mari de retail nu cumpără de la fermieri individuali care nu pot garanta cantități constante, ambalaje standardizate și certificate sanitar-veterinare costisitoare. Piețele agroalimentare din orașe există, dar accesul fizic la ele din zonele rurale este dificil și costisitor. Piețele en-gros sunt dominate de intermediari care cumpără ieftin și vând scump, lăsând producătorului o marjă mizerabilă.

Modelul cooperativelor agricole, care funcționează excepțional în Danemarca, Olanda sau Franța — unde fermieri mici se asociază pentru a produce, procesa și vinde împreună la prețuri competitive — a rămas subdezvoltat în România. Neîncrederea istorică față de orice formă de asociere colectivă, moștenire directă a traumei cooperativizării comuniste forțate, a împiedicat formarea unor structuri cooperatiste viabile. Românul vrea să fie stăpân pe pământul lui și pe decizia lui, chiar dacă asta înseamnă că rămâne izolat și vulnerabil în fața pieței.

CAPITOLUL 7: Schimbările climatice — o presiune tot mai grea

Schimbările climatice au adăugat o presiune suplimentară pe umerii micilor agricultori. Secetele tot mai frecvente și mai severe au devastat recoltele în mai mulți ani consecutivi, în special în Câmpia Română și Dobrogea. Inundațiile bruște, grindina, îngherțurile târzii de primăvară — toate acestea au devenit mai frecvente și mai imprevizibile.

Marile ferme au acces la irigații, la asigurări agricole subvenționate și la consultanță agronomică specializată, ceea ce le permite să gestioneze riscurile climatice mult mai bine decât micul fermier. Acesta din urmă rămâne la mila vremii, iar un an agricol prost îi poate anula complet efortul și investiția.

CAPITOLUL 8: Mentalitatea și lipsa formării profesionale

Nu poate fi ignorat nici factorul cultural și psihologic. Agricultura a fost asociată timp de decenii cu sărăcia, cu munca grea și fără recunoaștere socială. „Să nu ajungi să sapi pământul” a fost mesajul transmis de o generație întreagă de părinți și bunici copiilor lor. Educația agricolă a fost sistematic subfinanțată și desconsiderată. Școlile agricole au pierdut elevi și prestigiu. Tinerii care aleg o carieră în agricultură sunt rari și adesea priviti cu surprindere sau condescendență.

Formarea profesională pentru fermierii activi este și ea precară. Cursuri de agronom, de management al fermei, de utilizare a noilor tehnologii — toate acestea există pe hârtie, dar sunt inaccesibile fizic sau financiar pentru mulți din mediul rural.

CAPITOLUL 9: Ce ar trebui să se schimbe

Soluțiile există și sunt cunoscute. Problema este voința politică de a le aplica.

Comasarea terenurilor trebuie să devină o prioritate națională, cu un cadru legislativ simplu, stimulente financiare clare și sprijin administrativ pentru proprietarii care doresc să se asocieze sau să vândă.

Birocrația pentru micii fermieri trebuie radical simplificată. Un fermier cu 3 hectare nu ar trebui să completeze aceleași formulare ca o cooperativă de 5.000 de hectare. Digitalizarea APIA și a celorlalte instituții agricole trebuie să fie un instrument de simplificare, nu un obstacol suplimentar.

Piețele locale și regionale trebuie sprijinite activ, prin infrastructură, prin reglementare favorabilă producătorilor locali și prin campanii de educare a consumatorilor să cumpere românesc.

Formarea tinerilor agricultori trebuie să devină o politică de stat coerentă, cu școli agricole moderne, burse și programe de mentorat care să lege generația tânără de cei câțiva fermieri performanți existenți.

Și, poate cel mai important, imaginea agriculturii trebuie reabilitată. Fermierul modern nu este omul care sapă cu sapa în pălărie de paie. Este un antreprenor care gestionează investiții, utilizează tehnologie de ultimă generație, cunoaște piețele europene și produce hrană de calitate. Această imagine nu se schimbă fără efort și fără vreme, dar fără ea, tânărul român va continua să aleagă orice altceva în locul pământului.

CONCLUZIE: Pământul e bogat, dar oamenii au plecat

România are totul pentru a fi o mare putere agricolă europeană. Are pământ, apă, climă, tradiție și, teoretic, forță de muncă. Ce nu are este un sistem care să transforme aceste avantaje în prosperitate reală pentru micii fermieri. Decenii de politici agricole haotice, birocrație sufocantă, migrație necontrolată și abandon al ruralului au creat o situație în care pământul cel mai bun din regiune este fie dat în arendă pe nimica toată unor corporații, fie lăsat pârloagă, fie lucrat de oameni în vârstă care nu mai au puterea și nici urmașii care să le continue munca.

Dacă tendința actuală continuă, România va ajunge în situația paradoxală de a fi un mare exportator de teren agricol și un mare importator de alimente produse pe acel teren de alții, cu utilaje mai bune, cu organizare mai bună și cu politici agricole mai coerente.

Schimbarea este posibilă, dar necesită decizii politice curajoase, investiții consistente și o schimbare de mentalitate la toate nivelurile — de la fermierul din Teleorman până la ministrul de la București.