Ionuț Crișan, fermier din Maramureș, vinde miel de Paște la 25 de lei kilogramul în viu. Pentru mulți cumpărători, prețul pare piperat. Pentru el, reprezintă limita de jos sub care creșterea ovinelor nu mai are sens economic. Iar povestea din spatele acestui preț spune mai multe despre starea agriculturii românești decât orice statistică oficială.
Mieii lui Crișan oscilează între 10 și 25 de kilograme bucata. Nu pentru că nu ar ști să crească animale mai mari și mai grele, ci pentru că nu vrea să forțeze. Îi ține bio, îi lasă să crească în ritmul lor natural, fără furaje de îngrășare accelerată, fără hormoni, fără scurtături. „Vreau să vând ceva bun, autentic„, spune fermierul maramureșean. „Nu vreau să vând un produs fabricat, vreau să vând un miel crescut cum se creștea înainte.”
Această alegere are un preț. Un miel crescut bio, lăsat să ajungă la greutatea de vânzare în ritmul său natural, necesită mai mult timp, mai multă muncă și mai multe resurse decât unul crescut intensiv. Mai multă atenție zilnică, mai mult furaje de calitate, mai mult spațiu, mai multă implicare a fermierului în fiecare etapă, de la fătare până la vânzare. „Este multă muncă cu mieii, multă activitate„, spune Crișan. „Oamenii văd prețul și nu văd tot ce e în spatele lui.”
ÎNTRE TRADIȚIE ȘI BIROCRAȚIE: CE S-A PIERDUT ÎN ULTIMII ANI
Ionuț Crișan vorbește cu amărăciune despre cum s-au schimbat lucrurile pentru crescătorii de ovine din România în ultimul deceniu. Nu neapărat că munca a devenit mai grea, ci că sistemul din jurul ei a devenit mai apăsător, mai costisitor și mai descurajant.
Tradițiile s-au pierdut treptat. Acolo unde odată exista o știință transmisă din tată în fiu despre cum se cresc oile, cum se îngrijesc mieii, cum se recunoaște un animal sănătos și cum se vinde corect, acum există formulare, înregistrări digitale, rapoarte și inspecții. Cunoașterea locală, practică și testată în ani de experiență, a fost înlocuită parțial cu birocrație care consumă timp fără să adauge valoare reală fermei.
Legile și ordonanțele care au afectat sectorul creșterii animalelor în România au venit în valuri, adesea fără consultarea reală a fermierilor mici și mijlocii. Normele europene privind bunăstarea animalelor, transpuse în legislația românească, au adus costuri suplimentare pentru adăposturi, echipamente și proceduri veterinare, costuri pe care fermele mari le pot absorbi mai ușor, dar care apasă greu pe umerii fermierilor individuali cu efective mici.
Registrul național al exploatațiilor, sistemul de identificare și înregistrare a animalelor prin crotalii, raportările periodice obligatorii și controalele sanitar-veterinare au creat un aparat administrativ pe care mulți crescători de ovine din mediul rural îl gestionează cu dificultate, mai ales cei în vârstă sau cei fără acces facil la internet și la platformele digitale ale autorităților.
Ordonanța de Urgență 34/2013 privind valorificarea pajiștilor și alte acte normative legate de accesul la pășuni au generat conflicte și incertitudini pentru crescătorii de animale care depind de pășunile comunale. Schimbările repetate ale regulilor de acces la pășuni au lăsat mulți fermieri fără certitudinea că vor mai putea folosi aceleași suprafețe de la un an la altul, descurajând investițiile pe termen lung în efective.
CARBURANTUL: LOVITURA CARE TRAGE TOTUL ÎN JOS
Dacă legislația a erodat treptat rentabilitatea fermelor de ovine, prețul carburantului a dat lovitura cea mai vizibilă și mai directă în ultimii ani. Ionuț Crișan vorbește deschis despre asta: carburantul îi trage în jos pe toți fermierii, și îl trage în jos cel mai dur pe cel mic, care nu are puterea de negociere a marilor producători.
Motorina scumpă afectează ferma de ovine pe mai multe paliere simultan. Transportul furajelor, deplasările pentru controlul veterinar, transportul animalelor la târguri sau la abatoare, toate au costuri direct legate de prețul combustibilului. Un fermier care transportă mieii la cumpărător sau la abator face calculul simplu: cu cât s-a scumpit motorina față de acum trei ani, cu atât a crescut costul fiecărui kilogram de miel vândut, fără ca prețul de vânzare să fi crescut proporțional.
România nu a reușit să implementeze la scară largă schema de recuperare a accizei la motorină pentru fermieri, un mecanism european disponibil și folosit în alte state membre ale Uniunii Europene, care ar compensa parțial costurile crescute cu combustibilul. Procedura există, dar birocratica sa aplicare descurajează mulți fermieri mici să o acceseze.
Prețul îngrășămintelor, al semințelor pentru culturile furajere și al energiei electrice necesare pentru adăposturi și pentru apa animalelor au urmat același trend ascendent, comprimând marjele de profit ale crescătorilor de ovine până la niveluri la care mulți au decis să renunțe la activitate sau să reducă efectivele.
CE ÎNSEAMNĂ 25 DE LEI PE KILOGRAM VIU ÎN REALITATE
Un miel de 15 kilograme vândut în viu la 25 de lei kilogramul aduce fermierului 375 de lei. Din această sumă trebuie scăzute costurile reale ale creșterii acelui animal: furajele consumate în lunile de viață, partea proporțională din costul oii-mamă și al berbecului de reproducție, costurile veterinare de rutină și vaccinările obligatorii, costul adăpostului și al utilitatilor, transportul și, nu în ultimul rând, munca fermierului.
Calculând onest toate aceste costuri, marja reală de profit per miel la prețul de 25 de lei kilogramul în viu este modestă pentru un animal crescut bio, fără forțarea creșterii. Fermierul care vinde la acest preț nu se îmbogățește. Supraviețuiește, cu condiția să vândă suficiente animale și să nu fie lovit de pierderi neprevăzute, boli, mortalitate la fătare sau condiții meteorologice nefavorabile.
Comparativ, în supermarketurile din România, carnea de miel de calitate se vinde între 35 și 60 de lei kilogramul la raft, uneori mai mult în perioada pascală. Diferența dintre prețul din fermă și prețul de la raft este absorbită de intermediari, procesatori și retaileri, niciunul dintre acești actori neasumând riscurile pe care le suportă fermierul.
DE CE MIELUL BIO LOCAL MERITĂ PREȚUL SĂU
Mielul crescut de Ionuț Crișan în Maramureș și vândut la 25 de lei kilogramul în viu nu este același produs cu mielul crescut intensiv, importat sau crescut în ferme industriale. Diferența nu este o chestiune de marketing sau de percepție, ci una reală, măsurabilă în calitatea cărnii, în bunăstarea animalului și în impactul asupra mediului local.
Un miel crescut bio, pe pășuni naturale, fără furaje de îngrășare cu aditivi, produce o carne cu o textură și o aromă care nu pot fi replicate industrial. Grăsimea este distribuită diferit, profilul acizilor grași este mai favorabil sănătății, iar gustul reflectă ierburile și flora specifică pășunilor maramureșene.
Fermierul local care vinde direct sau prin circuite scurte de comercializare contribuie la menținerea peisajului agricol tradițional, la păstrarea raselor locale de ovine adaptate climei și terenului din zonă și la susținerea economiei rurale într-o regiune unde emigrarea a golit sate întregi în ultimele decenii.
Cumpărătorul care alege să plătească 25 de lei kilogramul pentru mielul lui Crișan nu plătește doar carne. Plătește autenticitate, tradiție și respectul față de un mod de a produce hrană care merită să supraviețuiască.
CÂT MAI REZISTĂ FERMIERII MICI
Întrebarea pe care o pune indirect povestea lui Ionuț Crișan este una mai largă și mai îngrijorătoare: câți ani mai poate rezista crescătorul mic de ovine din România în actualele condiții economice și legislative?
Efectivele de ovine din România au scăzut în ultimii douăzeci de ani, tendința de reducere accelerându-se pe măsură ce costurile au crescut, birocrația s-a înmulțit și prețurile de vânzare nu au ținut pasul cu inflația din costuri. Fermierii care rămân în activitate sunt adesea cei cu terenuri proprii, cu costuri reduse de arendă și cu o economie de subzistență care compensează marjele mici de profit comercial.
Fără politici publice reale de sprijin pentru fermele mici de ovine, fără simplificarea birocrației, fără accesul facilitat la schemele de compensare a costurilor cu carburantul și fără prețuri de achiziție care să reflecte costurile reale de producție, fermierii ca Ionuț Crișan vor fi tot mai puțini.
Iar atunci când ei vor dispărea, vor dispărea cu ei mielul autentic de Paște, pășunile întreținute și o parte din sufletul rural al Maramureșului pe care nicio lege și nicio ordonanță nu îl vor putea reconstitui.
