Saptamana care a schimbat Orientul Mijlociu a inceput sambata, 28 februarie 2026, cand Statele Unite si Israelul au lansat ceea ce au numit un atac preventiv asupra Iranului. Explozii au zguduit Teheranul, Iranul a ripostat cu rachete asupra bazelor americane si israeliene din intreaga regiune, transporturile prin Stramtoarea Ormuz au fost suspendate, iar lumea s-a trezit in fata celui mai grav conflict din Orientul Mijlociu din ultimele decenii. In acest context, o intrebare devine urgenta pentru cele 32 de state membre ale Aliantei Nord-Atlantice, inclusiv Romania: ce face NATO si ce poate face NATO in aceasta situatie?
Prima reactie: monitorizare, nu actiune
Prima declaratie oficiala a NATO dupa declansarea atacurilor a venit de la purtatoarea de cuvant Allison Hart, care a transmis scurt si clar ca alianta urmareste indeaproape evolutiile din Iran si din regiune. O formulare diplomatica, deliberat vaga, care spune multe prin ce nu spune. NATO nu a condamnat atacul, nu a salutat atacul si nu a anuntat nicio masura militara imediata. A ales sa observe, cel putin in primele ore.
Aceasta pozitie de asteptare nu este slabiciune sau dezinteres. Este rezultatul unei realitati structurale pe care putini o inteleg complet: NATO nu este in razboi cu Iranul si, dupa litera tratatului sau, nici nu este automat obligata sa devina.
Ce spune Articolul 5 si de ce nu se aplica automat
Articolul 5 al Tratatului de la Washington, clauza de aparare colectiva pe care toata lumea o invoca in discutii despre NATO, prevede ca un atac armat impotriva unuia sau mai multor membri ai aliantei va fi considerat un atac impotriva tuturor. Insa exista un detaliu esential pe care putini il cunosc: Articolul 6 al aceluiasi tratat stabileste aria geografica de aplicare a acestei obligatii, limitand-o in principal la zona Atlanticului de Nord, la nord de Tropicul Racului.
Cu alte cuvinte, bazele militare americane din Golful Persic, din Irak sau din alte tari ale Orientului Mijlociu care au fost atacate de Iran nu se afla pe teritoriul acoperit de Articolul 5. Atacurile iraniene asupra acestor baze nu declanseaza automat obligatia de aparare colectiva a NATO. Alianta poate decide sa actioneze, dar nu este obligata prin tratat sa o faca.
Prima reactie militara concreta a NATO
Dincolo de declaratii, NATO a trecut rapid la actiune militara concreta. Comandantul suprem al Aliantei in Europa, generalul Alexus Grynkewich, a anuntat ca pozitia fortelor aliantei a fost ajustata si va continua sa fie adaptata in functie de evolutia situatiei. Masurile anuntate vizeaza explicit protectia celor 32 de state membre impotriva rachetelor balistice sau a vehiculelor aeriene fara pilot provenite din Iran sau din alte regiuni.
Aceasta ajustare nu este simbolica. Sistemul de aparare antiracheta al NATO a fost initiat tocmai avand in vedere amenintarea cu rachete balistice din Iran. Baza de la Deveselu din Romania, componenta terestra fixa a scutului antiracheta american din Europa, a fost proiectata explicit pentru a intercepta rachete iraniene. In momentul in care Iranul a lansat atacuri cu rachete in intreaga regiune, sistemul pentru care Romania a acceptat sa gazduiasca aceasta baza a fost pus la incercare in conditii reale, nu de exercitiu.
Romania si riscul real al conflictului
Romania se afla in raza maxima de acoperire a arsenalului iranian de rachete balistice, ceea ce inseamna ca teritoriul nostru nu este doar un punct de pe harta aliantei, ci o potentiala tinta in cazul unui contraatac iranian impotriva infrastructurii militare occidentale. Fostul secretar general adjunct al NATO, Mircea Geoana, a avertizat imediat dupa declansarea conflictului ca riscul unui razboi prelungit, cu ramificatii regionale, este mai important decat in cazul oricarui conflict recent din zona.
Iranul a desemnat fortele navale si aeriene ale tuturor statelor membre UE drept organizatii teroriste, o escaladare retorica cu potential de a prefata actiuni concrete. Serviciul Roman de Informatii a avertizat in trecut ca structuri militare de tipul scutului de la Deveselu reprezinta potentiale tinte in contextul unui conflict extins.
Marea Britanie, primul aliat NATO care a intrat activ in conflict
Daca NATO ca institutie a ales prudenta diplomatica, cel putin un stat membru a trecut rapid la actiune directa. Avioane de lupta britanice se aflau sambata pe cer in operatiuni defensive regionale coordonate, conform unui anunt oficial de la Londra. Marea Britanie a precizat ca atacul impotriva Iranului este conform dreptului international, luand astfel o pozitie clara pe care NATO ca institutie nu a adoptat-o.
Aceasta diferenta intre pozitia institutionala a NATO si actiunile individuale ale statelor membre este caracteristica acestui tip de conflict. Alianta functioneaza prin consens, iar consensul pe o actiune militara colectiva intr-o zona geografica in afara ariei acoperite de Articolul 5 este extrem de greu de obtinut, mai ales cand state membre precum Turcia au relatii complexe cu Iranul si interese divergente in regiune.
Turcia: membrul NATO cu cea mai complicata pozitie
Turcia este membrul NATO cu cel mai complex set de relatii in aceasta criza. Ankara are relatii economice si energetice semnificative cu Iranul, are propria sa politica regionala in Orientul Mijlociu si a aratat in trecut ca nu ezita sa actioneze independent de pozitia aliantei atunci cand interesele sale o cer. Reactia Turciei la conflictul din Iran va fi urmarita cu maxima atentie de toti partenerii din alianta, pentru ca va indica daca NATO poate mentine coeziunea interna intr-un conflict care divizeaza membrii.
Stramtoarea Ormuz si impactul economic asupra aliantei
Una dintre consecintele imediate ale conflictului care afecteaza direct interesele NATO a fost suspendarea transporturilor prin Stramtoarea Ormuz. Aproximativ 20 la suta din petrolul mondial tranziteaza Ormuz, impreuna cu volume mari de gaz natural lichefiat exportate de Qatar. Oprirea transporturilor are consecinte economice imediate pentru statele membre NATO din Europa, care importa o parte semnificativa din energia lor din regiune. Pretul petrolului a sarit imediat dupa declansarea conflictului, iar perturbarea lanturilor de aprovizionare cu energie poate deveni o presiune economica la fel de importanta ca si amenintarea militara directa.
Scenariul cel mai periculos pentru NATO
Cel mai ingrijorator scenariu pe care planificatorii militari ai aliantei il analizeaza este unul in care Iranul decide sa atace direct infrastructura militara americana de pe teritoriul statelor membre NATO din Europa, in special baza de la Deveselu din Romania sau instalatii similare din alte tari. Un astfel de atac ar fi calificat drept un atac asupra unui stat membru NATO si ar declansa obligatia de asistenta colectiva prevazuta de Articolul 5, transformand un conflict regional intr-unul in care alianta ar fi angajata direct.
NATO nu este in razboi cu Iranul. Dar, pentru prima data de la sfarsitul Razboiului Rece, alianta se confrunta cu un conflict in care unul dintre membrii sai principali este angajat militar direct, teritoriul altor membri gazduieste infrastructura activa a acelui razboi, iar probabilitatea ca focul sa se extinda dincolo de Orientul Mijlociu nu mai este un scenariu teoretic, ci o posibilitate pe care cancelariile europene o iau in calcul cu toata seriozitatea.
