Cercetătorii au forat mai adânc ca niciodată în calota glaciară și au găsit dovezi clare că Antarctica de Vest a fost cândva acoperită de ape marine
O expediție științifică internațională de amploare a reușit o premieră absolută: forarea la cea mai mare adâncime înregistrată vreodată sub calota glaciară din Antarctica de Vest. Descoperirile aduc informații cruciale despre trecutul climatic al planetei și confirmă o teorie veche – această regiune înghețată a fost cândva un ocean deschis.
Proiectul, denumit SWAIS2C, a reunit 29 de specialiști din universități de pe tot globul, care au reușit să pătrundă la sute de metri adâncime în una dintre cele mai inaccesibile zone ale Pământului. Rezultatele primelor analize, publicate online în această săptămână, aruncă o lumină nouă asupra evoluției climatice a Antarcticii și ridică semne de întrebare serioase despre viitorul acestei regiuni cruciale.
Forarea care rescrie istoria Antarcticii
Operațiunea s-a desfășurat la Crary Ice Rise, o zonă ridicată situată pe întinsa banchiza Ross – acea imensă platformă de gheață care plutește pe oceanul din apropierea Noii Zeelande. Aici, cercetătorii au utilizat echipamente de forare de ultimă generație pentru a penetra 523 de metri prin gheața compactă, apoi încă 228 de metri prin straturi de rocă și sedimente acumulate de-a lungul mileniilor.
Coordonată de organizația de cercetare GNS Science din Noua Zeelandă, în parteneriat cu Universitatea Victoria din Wellington și agenția guvernamentală Antarctica New Zealand, expediția a prelevat carote de gheață și sedimente care oferă o fereastră temporală de 23 de milioane de ani în istoria continentului alb.
Este echivalentul unei mașini a timpului geologice. Fiecare strat de sedimente reprezintă o epocă diferită, cu condiții climatice specifice, temperaturi ale oceanului și configurații ale gheții. Analiza acestor straturi permite oamenilor de știință să reconstituie modul în care s-a comportat calota glaciară în diverse perioade, inclusiv în epoci când Pământul era mult mai cald decât astăzi.
Cochilii și fosile marine sub kilometri de gheață
Ceea ce au descoperit cercetătorii a depășit așteptările. În straturile profunde au identificat sedimente specifice celor care se formează sub o calotă glaciară masivă, exact cum era de așteptat. Însă surpriza a venit din altă parte.
Molly Patterson, cercetătoare la Universitatea Binghamton din Statele Unite și membră a echipei, explică că au găsit fragmente de cochilii și resturi fosile ale unor organisme marine care nu pot supraviețui fără lumina soarelui. Aceasta înseamnă un singur lucru: în diverse perioade din istoria sa, zona era acoperită de ape oceanice deschise, nu de gheață.
Există mai multe scenarii posibile. În anumite ere geologice, banchiza Ross ar fi putut dispărea complet, transformând regiunea într-un ocean. Sau gheața ar fi putut pluti pe suprafața apei într-un strat mult mai subțire, permițând luminii să pătrundă și să susțină viața marină. O altă posibilitate este că zona era la marginea calotei glaciare, de unde se desprindeau constant aisberguri în ocean.
O bombă cu ceas pentru nivelul mărilor
Descoperirea nu este doar o curiozitate arheologică. Are implicații directe și alarmante pentru prezent. Calculele arată că gheața acumulată în Antarctica de Vest conține suficientă apă pentru a ridica nivelul global al oceanelor cu patru până la cinci metri. Pentru perspectivă, acest lucru ar înghiți orașe întregi de coastă și ar redesena complet harta continentelor.
Măsurătorile satelitare din ultimele decenii indică deja că această calotă glaciară își pierde masa într-un ritm tot mai accelerat. Gheața se topește, se subțiază, iar fluxul de apă dulce în ocean crește an de an. Problema este că nimeni nu știe exact la ce temperatură se va declanșa o prăbușire catastrofală a întregii calote.
De aceea, aceste eșantioane sunt atât de prețioase. Studiind momentele din trecut când gheața s-a retras sau a dispărut, cercetătorii pot identifica pragurile critice de temperatură și pot înțelege mai bine mecanismele care duc la colapsul masiv al gheții. Este ca și cum ar citi instrucțiunile unui sistem de alarmă care s-a declanșat de mai multe ori în istorie.
Călătoria eșantioanelor spre laboratoare
Forarea s-a încheiat în ianuarie 2025, dar munca de teren a fost doar începutul. Carotele de gheață și sedimente, păstrate cu grijă la temperaturi foarte scăzute pentru a nu le altera compoziția, au fost transportate peste 1.100 de kilometri prin Antarctică până la Baza Scott.
Transportul în sine a fost o provocare logistică majoră. Eșantioanele au fost mutate cu vehicule speciale peste suprafața dură și inegală a banchizei Ross, într-o călătorie care a durat zile întregi prin una dintre cele mai ostile medii de pe planetă. De la Baza Scott, carotele vor fi expediate în Noua Zeelandă, unde laboratoare specializate vor efectua analize chimice, biologice și geologice detaliate.
Privind în trecut pentru a înțelege viitorul
Huw Horgan de la Universitatea Victoria din Wellington, unul dintre coordonatorii proiectului, subliniază importanța perioadei acoperite de eșantioane. Cei 23 de milioane de ani includ ere geologice când temperatura medie globală a fost semnificativ mai ridicată decât în prezent – cu 2, 3 sau chiar 4 grade Celsius peste nivelul actual.
Aceste perioade calde din trecut funcționează ca un model pentru viitorul pe care îl anticipăm dacă emisiile de gaze cu efect de seră continuă să crească. Dacă oamenii de știință descoperă că în acele ere Antarctica de Vest era într-adevăr un ocean, înseamnă că o încălzire similară ar putea provoca același lucru în viitor.
Suspiciunile că regiunea fusese odată ocean existau de mult timp în comunitatea științifică, bazate pe modele computerizate și observații indirecte. Însă acestea sunt primele dovezi fizice directe – fragmente tangibile de viață marină îngropate sub sute de metri de gheață și rocă.
Analiza detaliată a eșantioanelor va dura luni, poate chiar ani. Cercetătorii vor căuta indicii despre temperatura exactă a apei când organismele marine trăiau acolo, despre salinitatea oceanului, despre compoziția atmosferei din acea perioadă și despre viteza cu care s-au produs schimbările climatice.
Fiecare răspuns va genera noi întrebări, dar imaginea de ansamblu devine din ce în ce mai clară: Antarctica nu a fost întotdeauna așa cum o vedem astăzi. A cunoscut transformări radicale în trecut și ar putea cunoaște din nou, mult mai curând decât ne-am dori.
Pentru milioane de oameni care trăiesc în zonele de coastă ale planetei, descoperirile acestei expediții nu sunt simple curiozități științifice. Sunt un avertisment despre ceea ce ar putea veni – un viitor în care oceanele cresc, coastele dispar și harta lumii se schimbă fundamental.
