Există o frază care revine, cu o regularitate aproape rituală, în discursul unei părți a susținătorilor lui Călin Georgescu: „poporul român îl vrea”. Este o frază scurtă, ușor de repetat, ușor de scandat, ușor de transformat în hashtag sau în titlu de comentariu pe Facebook. Are un singur defect, dar unul fundamental: nu este adevărată, cel puțin nu în sensul în care este folosită. Și tocmai pentru că este falsă într-un mod atât de ușor de demonstrat cu cifre, merită să ne oprim asupra ei și să înțelegem de ce continuă să fie repetată.
Matematica simplă pe care unii refuză să o facă
România are, potrivit datelor oficiale, o populație de aproximativ 19 milioane de locuitori, dintre care în jur de 18-19 milioane sunt cetățeni cu drept de vot, inclusiv diaspora. La alegerile prezidențiale din noiembrie 2024, în primul tur, Călin Georgescu a obținut aproximativ 2,1 milioane de voturi, adică în jur de 22% din voturile efectiv exprimate. Este adevărat, a fost cel mai mare procent obținut de un singur candidat într-un tur în care voturile s-au împărțit între mai mulți contracandidați. Dar 22% din voturile exprimate nu este nici pe departe același lucru cu „voința poporului român”.
Dacă facem un calcul simplu, raportând cele aproximativ 2,1 milioane de voturi la totalul celor aproximativ 18-19 milioane de cetățeni cu drept de vot, ajungem la o cifră undeva între 10 și 11%. Cu alte cuvinte, aproximativ nouă din zece români cu drept de vot fie au votat cu altcineva, fie nu au votat deloc pentru Călin Georgescu. Afirmația conform căreia „poporul român îl vrea” presupune, implicit, un consens sau cel puțin o majoritate covârșitoare în spatele unei persoane. Or, atunci când peste 80-90% dintre cetățenii cu drept de vot nu s-au regăsit în opțiunea respectivă, a vorbi despre „voința poporului” nu este o descriere, ci o distorsiune deliberată a realității.
De ce funcționează totuși această frază
Dacă e atât de ușor de demontat cu cifre, de ce continuă fraza să fie folosită și, mai grav, să fie crezută de mulți oameni? Răspunsul ține de mecanismele clasice ale propagandei politice, nu de o particularitate românească.
În primul rând, este vorba despre o confuzie deliberată între „cel mai votat candidat dintr-un tur cu mulți concurenți” și „alesul poporului”. Într-un scrutin cu zece sau mai mulți candidați, este perfect posibil ca cineva să termine pe primul loc cu un procent de 20-25%, ceea ce înseamnă, de fapt, că marea majoritate a alegătorilor a preferat alte variante. A transforma acest prim loc într-un mandat moral de reprezentare a „întregului popor” este o eroare de logică, exploatată însă cu bună știință.
În al doilea rând, fraza funcționează pentru că se adresează unei emoții, nu unui argument. Cei care o repetă nu urmăresc, de regulă, să convingă prin date, ci să creeze senzația unei majorități copleșitoare, a unui val de nestăvilit, în fața căruia orice opoziție ar părea antidemocratică sau ilegitimă. Este o tehnică retorică veche: dacă spui suficient de des și de convingător că „toată lumea” gândește la fel ca tine, unii oameni ajung să creadă acest lucru chiar și atunci când realitatea numerică arată exact contrariul.
În al treilea rând, un rol important l-a jucat modul netransparent și, potrivit rapoartelor serviciilor de informații românești și ale unor organizații independente, coordonat, în care candidatura lui Călin Georgescu a fost promovată masiv pe platforme precum TikTok, prin conturi și campanii ale căror finanțare și origine nu au fost făcute publice conform legii. Autoritățile române, prin decizia Curții Constituționale de anulare a alegerilor din decembrie 2024, au invocat exact acest aspect: nu neapărat conținutul mesajului politic, ci mecanismul netransparent și, potrivit acelorași surse, cu semne de implicare externă, prin care mesajul respectiv a ajuns la un număr mare de alegători într-un timp foarte scurt. Este important de precizat că această interpretare este contestată ferm chiar de Călin Georgescu și de o parte a susținătorilor săi, care consideră anularea alegerilor drept un abuz instituțional, nu o corectare a unei manipulări.
„Popor” nu înseamnă „susținătorii mei”
Există o tentație veche în retorica politică, nu doar în România: aceea de a te substitui „poporului”, ca și cum opiniile tale sau ale susținătorilor tăi ar coincide automat cu voința colectivă a unei națiuni întregi. Este o figură de stil pe care au folosit-o, de-a lungul istoriei, lideri de orientări politice complet diferite, de la stânga radicală la extrema dreaptă, tocmai pentru că este extrem de eficientă emoțional: cine îndrăznește să conteste „voința poporului”?
Realitatea democratică este însă mult mai puțin dramatică și mult mai plictisitoare: într-o societate de aproape 19 milioane de oameni, cu opinii politice diverse, niciun candidat, niciun partid și nicio mișcare nu reprezintă, de regulă, „poporul” în bloc. Democrația funcționează tocmai pe premisa că există dezacord, că opiniile sunt împărțite și că legitimitatea unui lider provine dintr-o majoritate reală, exprimată prin proceduri clare, nu dintr-o pretenție retorică de reprezentare universală.
Când 22% din voturile exprimate într-un tur cu mulți candidați ajung să fie prezentate drept „voința întregului popor”, avem de-a face fie cu o neînțelegere gravă a modului în care funcționează democrația reprezentativă, fie, mai probabil în cazul celor care repetă constant această narațiune, cu o strategie de comunicare menită să transforme un sprijin minoritar, deși semnificativ, într-o iluzie de consens majoritar.
Ce spune, de fapt, acest tip de retorică despre cei care o folosesc
Insistența cu care unii susținători ai lui Călin Georgescu recurg la formula „poporul îl vrea”, în ciuda cifrelor care arată contrariul, nu este întâmplătoare. Ea face parte dintr-un tipar de comunicare politică observat și în alte contexte europene, în care mișcări cu sprijin electoral real, dar minoritar, își construiesc identitatea publică pe ideea unei majorități tăcute, aflate în conflict cu un „sistem” sau o „elită” corupte care i-ar fura victoria. Acest tip de discurs are avantajul că nu poate fi niciodată complet infirmat: orice cifră care contrazice narațiunea este explicată, la rândul ei, prin fraudă, manipulare sau cenzură din partea „sistemului”.
Este adevărat, în același timp, că anularea alegerilor din decembrie 2024 a lăsat un gust amar și întrebări legitime în rândul multor cetățeni, indiferent de opțiunea lor politică. Faptul că un proces electoral a fost oprit înainte de finalizare este, prin el însuși, un eveniment fără precedent în România postdecembristă, iar sentimentul de neîncredere pe care l-a generat în rândul unei părți a electoratului nu poate fi ignorat sau minimalizat doar pentru că se suprapune, parțial, cu simpatia pentru Călin Georgescu.
Concluzie: cifre, nu lozinci
A spune că „poporul român îl vrea” pe cineva votat de aproximativ 10-11% din cetățenii cu drept de vot nu este o eroare de exprimare, ci o formă de manipulare a limbajului, menită să transforme un sprijin real, dar minoritar, într-o pretenție de unanimitate. România are, într-adevăr, aproape 19 milioane de cetățeni cu drept de vot. Marea lor majoritate fie nu a votat deloc, fie a votat cu alți candidați. A vorbi în numele „poporului” pentru a descrie opțiunea unei minorități, oricât de vocale sau de mobilizate ar fi aceasta pe rețelele sociale, rămâne o distorsiune a realității democratice, indiferent din ce parte a spectrului politic vine.
Pe de altă parte, cititorii ar trebui să țină cont și de argumentele celor care contestă această perspectivă: susținătorii lui Georgescu ar putea răspunde că, într-un sistem electoral cu tur unic sau cu prag redus, un scor de 22% reprezintă, de fapt, cea mai clară expresie a preferinței populare disponibilă la acel moment, superioară oricărui alt candidat individual, și că anularea ulterioară a alegerilor, nu rezultatul lor, este adevărata problemă democratică din acest episod. Este o dezbatere legitimă, care merită analizată separat de eroarea aritmetică din spatele sloganului „poporul îl vrea”.
