Când Statele Unite au anunțat în mai că reduc semnificativ forțele militare angajate în NATO, în cadrul alianței a izbucnit o alarmă tăcută. Nu panicăm public, nu rupem relații, dar nu mai putem ignora că pilonul pe care s-a sprijinit apărarea europeană timp de 75 de ani a început să cedeze.
Câteva săptămâni mai târziu, comandantul suprem al NATO, generalul american Alexus Grynkewich, a venit cu o veste surprinzătoare: europenii au reacționat mai rapid și mai eficient decât se așteptase cineva.
„În doar câteva săptămâni, aliații europeni au acoperit în mare măsură lacunele lăsate de reducerile efectuate de SUA în cadrul Modelului de Forțe al NATO”, a declarat Grynkewich pentru Reuters, adăugând că acolo unde nu s-a găsit o înlocuire directă, Alianța caută „capacități alternative cu efect echivalent„.
Ce au retras americanii
Cifrele publicate de Reuters din surse militare sunt concrete și îngrijorătoare. Numărul avioanelor de vânătoare F-15 și F-15E disponibile pentru NATO scade cu o treime, la 99. Dronele MQ-4 și MQ-9 Reaper se înjumătățesc, de la 24 la 12. Avioanele de realimentare KC-135 și KC-46 coboară de la 79 la 63.
Mai grav, SUA vor aloca NATO un singur bombardier strategic în loc de două și un singur portavion în loc de doi. Numărul avioanelor de patrulare maritimă scade de la 26 la 15, distrugătoarele se reduc de la 17 la nouă, iar singurul submarin echipat cu rachete de croazieră este eliminat complet din angajamente.
Separat și privite, fiecare reducere are o justificare operațională. Văzute împreună, ele schimbă fundamental ecuația de putere a NATO în cazul unui conflict de amploare.
Bomba strategică — singurul neîncheiat
Potrivit unei surse NATO citată sub condiția anonimatului de Reuters, europenii au reușit să acopere aproape toate lacunele — cu o excepție notabilă: bombardierele strategice. SUA au declarat că vor pune la dispoziție un singur avion în loc de două, iar în acest domeniu nu există un echivalent european. Nimeni din Alianță nu deține bombardiere strategice de tipul B-2 sau B-52 — o capacitate care rămâne exclusiv americană și care nu se poate improviza în câteva săptămâni.
Grynkewich recunoaște că în aceste domenii specifice „analizăm capacități alternative cu efect echivalent” — o formulă diplomatică pentru „nu avem înlocuitor, dar lucrăm la asta”.
De ce SUA a luat această decizie
Washingtonul se confruntă cu o realitate militară dificilă: probabilitatea unor conflicte simultane pe mai multe fronturi — Europa, Indo-Pacific, Orientul Mijlociu — forțează Pentagonul să redistribuie resursele. Retragerea parțială din angajamentele NATO nu este o abandonare a Alianței, ci o prioritizare strategică.
Grynkewich descrie scopul măsurii ca punerea capăt treptate a unei „co-dependențe nesănătoase” față de forțele americane. Europa a contribuit mai puțin la propria sa apărare tocmai pentru că știa că umbrela americană o acoperă. Acum, umbrela se strânge.
Summitul de la Ankara, testul politic
Liderii NATO se reunesc la Ankara pe 7-8 iulie, iar summitul va fi marcat de această nouă realitate. Secretarul general Mark Rutte a anunțat deja că aliații europeni măresc contribuțiile și vor acoperi „o mare parte” din lacune — o formulare care lasă deliberat loc de interpretare.
Anunțul oficial că europenii au preluat aproape toate responsabilitățile militare abandonate de SUA urmează să fie făcut la Ankara. Va fi un mesaj politic important, menit să demonstreze că Alianța rămâne funcțională și că nu depinde exclusiv de decizia unui singur lider de la Washington.
Dar dincolo de declarații, întrebarea reală pe care și-o pun capitolele europene ale NATO este mai profundă: dacă Trump va decide că SUA nu mai vrea să fie în NATO, cât timp mai rezistăm singuri? Și cine plătește?
Răspunsul sincer este că nimeni nu știe. Și tocmai de aceea, viteza cu care europenii au umplut golurile lăsate de americani în câteva săptămâni este, simultan, o veste bună și un semn de alarmă: bună pentru că Europa poate face mai mult decât credea; alarmantă pentru că a trebuit să demonstreze asta.
