Țara nordică care și-a retras candidatura la UE în 2015 ar putea organiza un vot popular despre reluarea negocierilor de aderare deja în această vară. Decizia vine în contextul unor turbulențe geopolitice majore: tarifele americane, amenințările lui Donald Trump privind Groenlanda și un climat de securitate profund schimbat în regiunea arctică
Islanda, insula vulcanică de la marginea Cercului Polar care a spus „nu mulțumesc” Uniunii Europene acum un deceniu, se pregătește să pună din nou pe masa poporului său o întrebare fundamentală: este mai sigur să fie parte din UE sau să rămână în afara ei? Conform informațiilor obținute de Politico de la două surse bine plasate, referendumul ar putea avea loc încă din luna august, mult mai devreme decât se anticipase inițial noteaza digi24.ro.
Parlamentul islandez urmează să anunțe data exactă a votului în următoarele săptămâni, dar calendarul accelerat al consultării populare spune multe despre cât de profund s-a schimbat peisajul geopolitic în care operează această mică națiune nordică de doar 400.000 de locuitori.
Promisiunea din 2027 devine urgență în 2026
Când coaliția de guvernare actuală a ajuns la putere, s-a angajat să organizeze un referendum privind reluarea negocierilor cu Uniunea Europeană până în 2027. Era un termen confortabil, care permitea dezbatere, analiză, consultare. Dar evenimentele ultimelor luni au demolat orice calcul politic bazat pe stabilitate și predictibilitate.
Accelerarea termenelor nu este o coincidență și nici rezultatul unei schimbări bruște de părere politică. Este un răspuns direct la tulburările geopolitice care zguduie lumea și, în special, regiunea arctică în care Islanda ocupă o poziție strategică crucială.
Două evenimente majore au schimbat complet calculul strategic al Reykjavikului: introducerea tarifelor americane care amenință economia islandeză și, mai ales, declarațiile repetate și din ce în ce mai explicite ale președintelui Donald Trump despre anexarea Groenlandei – insula masivă care aparține Danemarcei, membră UE, și care este vecinul direct al Islandei în Atlanticul de Nord.
Trump și „al 52-lea stat”
Retorica lui Trump despre expansiunea teritorială americană, deși adesea tratată cu umor sau scepticism în mass-media occidentală, a fost primită cu o gravitate rece în capitalele nordice. Când Billy Long, candidatul la funcția de ambasador al SUA în Islanda, a „glumit” că țara ar putea deveni „al 52-lea stat” american, râsul nu a fost general în Reykjavik.
Mai mult, Trump a menționat Islanda nu o dată, nu de două ori, ci de patru ori în discursul său la prestigiosul Forum Economic Mondial de la Davos – de fiecare dată în contextul ambițiilor sale privind Groenlanda. Pentru o țară care obișnuia să fie ignorată în discursurile marilor puteri, această atenție constantă din partea președintelui american este tulburătoare, nu flatantă.
Mesajul implicit este clar: regiunea arctică, cu resursele ei naturale imense și poziția sa strategică în contextul schimbărilor climatice care deschid noi rute maritime și zone de exploatare, nu mai este periferia liniștită a lumii. A devenit un teatru de competiție geopolitică între mari puteri – SUA, Rusia, China – și micile națiuni din zonă trebuie să își aleagă aliații cu atenție.
Securitatea ca motor al extinderii UE
Bruxelles-ul înțelege perfect această dinamică și o exploatează cu abilitate diplomatică. Marta Kos, comisarul european pentru extindere, a fost explicită în declarațiile sale recente: discuția despre extinderea Uniunii Europene „este din ce în ce mai legată de securitate și de capacitatea de a acționa într-o lume a sferelor de influență concurente”.
Este o schimbare majoră de paradigmă. În trecut, extinderea UE era privită prin prisma economică – piețe comune, standarde comerciale, prosperitate partajată. Acum, pe măsură ce ordinea internațională post-Război Rece se destramă și noile linii de confruntare se desenează pe hartă, apartenența la UE este prezentată ca o garanție de securitate, nu doar de prosperitate.
Ursula von der Leyen, președinta Comisiei Europene, a transmis exact acest mesaj în timpul întâlnirii sale recente cu prim-ministrul islandez Kristrún Frostadóttir la Bruxelles. Parteneriatul cu UE, a subliniat șefa executivului european, „asigură stabilitate într-o lume instabilă”. Pentru o țară mică, vulnerabilă, situată strategic între America și Europa, în imediata vecinătate a Groenlandei coditate de Trump și a Rusiei tot mai agresive în Arctic, promisiunea stabilității nu este un slogan gol.
De la criză la retragere și înapoi
Povestea relației dintre Islanda și Uniunea Europeană este una marcată de dramatic timing și de răsturnări neașteptate. Țara nordică a depus cererea oficială de aderare la UE în 2009, în cel mai întunecat moment al istoriei sale economice moderne.
Criza financiară globală lovise Islanda cu o brutalitate fără precedent. Cele trei mari bănci ale țării – instituții care ajunseseră să controleze active de zece ori mai mari decât întreaga economie islandeză – intraseră în faliment aproape simultan. Economia s-a prăbușit, moneda națională a intrat în cădere liberă, mii de islandezi și-au pierdut economiile și locuințele. În această atmosferă de panică și disperare, apartenența la zona euro și la structurile de siguranță ale UE părea singura scăpare.
Dar Islanda s-a redresat remarcabil de rapid, în parte datorită unor politici economice neortodoxe care au inclus controlul capitalurilor și lăsarea băncilor să intre în faliment în loc să fie salvate cu bani publici. Pe măsură ce economia revenea, entuziasmul pentru aderarea la UE s-a evaporat.
În 2013, guvernul a înghețat negocierile de aderare, oprindu-le în loc fără a le abandona formal. Doi ani mai târziu, în 2015, Reykjavikul a făcut pasul final și a solicitat oficial retragerea statutului de candidat. Islanda nu mai voia să fie membră UE.
Argumentele împotriva aderării erau puternice în ochii multor islandezi: țara și-ar pierde controlul asupra bogăției sale maritime – una dintre cele mai valoroase zone de pescuit din lume -, ar trebui să adopte euro și să renunțe la flexibilitatea monetară, și ar deveni supusă regulilor și directivelor de la Bruxelles în schimbul unor beneficii care păreau limitate pentru o economie deja prosperă.
Schimbarea opiniei publice
Dar un deceniu mai târziu, contextul s-a schimbat radical. Sondajele sociologice recente arată o creștere constantă a sprijinului pentru aderarea Islandei la Uniunea Europeană. Nu este un salt dramatic – islandezii rămân un popor prudent și pragmatic – dar tendința este clară și consistentă.
Ceea ce s-a schimbat nu sunt argumentele economice – economia Islandei merge bine și fără UE. Ceea ce s-a schimbat este percepția asupra siguranței și stabilității. Într-o lume în care președintele Statelor Unite vorbește despre anexarea teritoriilor aliate, în care Rusia invadează vecinii și China își extinde influența în Arctic, în care tarifele comerciale apar și dispar după capriciile politice, apartenența la un bloc puternic, cu structuri de apărare colectivă și cu greutate geopolitică, devine din ce în ce mai atractivă.
Calea rapidă spre aderare
Dacă islandezii vor vota „da” în referendum – și aceasta rămâne o întrebare deschisă – procesul efectiv de aderare ar putea fi surprinzător de rapid. Spre deosebire de majoritatea candidatelor la UE, Islanda nu pornește de la zero.
Țara face deja parte din Spațiul Economic European, ceea ce înseamnă că respectă deja majoritatea regulilor pieței unice europene. Face parte din spațiul Schengen, ceea ce înseamnă libera circulație a persoanelor cu UE. Sistemul său juridic, economic și administrativ este deja aliniat în mare măsură cu standardele europene.
Mai mult, înainte de înghețarea negocierilor în 2013, Islanda reușise să încheie deja 11 din cele 33 de capitole de negociere necesare pentru aderare. Cu alte cuvinte, o treime din munca tehnică fusese deja făcută.
Capitolele rămase includ cele mai dificile – pescuitul, agricultura, politica monetară – dar chiar și acestea ar putea fi negociate relativ rapid dacă există voință politică de ambele părți. Bruxelles-ul, confruntat cu o lume din ce în ce mai ostilă și cu nevoia de a consolida flancul nordic în fața presiunilor rusești și acum americane, ar fi extrem de motivat să faciliteze o aderare rapidă.
Alegerea care definește o generație
Referendumul din august – dacă va avea loc într-adevăr atunci – va fi mai mult decât un vot tehnic despre negocieri comerciale sau capitole de aderare. Va fi o alegere fundamentală despre identitatea națională, despre locul Islandei în lume, despre cum își imaginează această mică națiune nordică viitorul într-o epocă de tulburări geopolitice.
Va fi un vot despre încredere – încredere în protecția americană versus încredere în solidaritatea europeană. Va fi un vot despre autonomie – valoarea de a controla propriile resurse maritime versus valoarea de a face parte dintr-un bloc puternic. Va fi un vot despre siguranță – riscurile de a rămâne singuri versus riscurile de a ceda suveranitate.
Pentru Uniunea Europeană, aderarea Islandei ar fi o victorie simbolică majoră într-un moment în care blocul se confruntă cu multiple provocări – de la războiul din Ucraina la fragmentarea politică internă, de la presiunea migrației la erodarea coeziunii. Ar demonstra că, în ciuda tuturor problemelor sale, UE rămâne un pol de atracție, un proiect politic care oferă siguranță și stabilitate într-o lume haotică.
Dar în cele din urmă, decizia nu va fi luată la Bruxelles sau la Washington. Va fi luată în cabinele de vot din Reykjavik, Akureyri și sutele de mici comunități islandeze răspândite pe insulă, de către un popor care trebuie să aleagă între două viziuni diferite asupra viitorului său.
Răspunsul lor, în august, va răsuna mult dincolo de țărmurile vulcanice ale Islandei.
