În urmă cu o săptămână, NATO a pornit exercițiul anual Steadfast Noon, menit să mențină pregătirea nucleară a alianței, în timp ce administrația Trump promovează o politică ce riscă să o submineze. Este vorba despre conceptul NATO 3.0, lansat în februarie și asociat cu Elbridge Colby, subsecretarul Apărării pentru politică. O analiză publicată de Foreign Policy descrie pe larg ideea, dar și riscurile ei.
Premisa de la care pornește planul este că Statele Unite pot reduce rapid angajamentele convenționale din Europa și își pot păstra totuși poziția de lider al alianței, atâta timp cât țările europene rămân dependente de garanția nucleară americană. Colby prezintă schimbarea ca pe o reechilibrare: statele europene ar urma să preia responsabilitatea apărării convenționale a continentului, iar Washingtonul și-ar muta atenția spre Indo-Pacific.
O încercare de a le avea pe toate
Potrivit analizei, abordarea reflectă dorința Washingtonului de a obține ambele lucruri: mai puțini militari în Europa, fără a pierde influența și fără a slăbi descurajarea nucleară extinsă. În practică, susține sursa, un asemenea plan ar submina apărarea Europei, ar reduce influența SUA, ar zdruncina credibilitatea garanției nucleare americane și ar crea riscuri de proliferare, adică ar lucra împotriva obiectivelor și a intereselor naționale ale Statelor Unite.
Efectele viziunii lui Colby se văd deja în prezența militară americană din Europa. În luna mai, Departamentul Apărării a anunțat că va retrage circa 5.000 de soldați din Germania și că renunță la desfășurarea acolo a unui batalion de atac cu rază lungă de acțiune. Brigada americană care funcționa prin rotație în România s-a întors acasă în octombrie anul trecut, fără să fie înlocuită, iar unele rapoarte indică posibilitatea ca între 25.000 și 40.000 de militari să mai plece din Europa. Washingtonul a propus și reducerea cu o treime până la jumătate a contribuției la Modelul de Forțe NATO, adică rezerva de trupe pusă la dispoziția operațiunilor alianței. Totodată, ar urma să scadă semnificativ numărul aeronavelor și navelor americane disponibile în caz de criză, între care un portavion, avioane de recunoaștere, zeci de F-16 și F-15E și, potențial, jumătate din dronele armate MQ-9 aflate în prezent în Europa.
Pe măsură ce prezența convențională scade, rolul armelor nucleare ar urma să crească. Colby a promis că Washingtonul „va continua să ofere SUA un factor de descurajare nucleară extins”, iar mai multe rapoarte arată că Statele Unite analizează extinderea bazelor pentru aeronave cu dublă capacitate și amplasarea de focoase nucleare în afara celor șase state gazdă de acum, eventual în Polonia și în țările baltice. Citând două surse anonime, Financial Times scrie că prezența nucleară suplimentară ar trebui să arate că umbrela nucleară americană rămâne solidă chiar dacă forțele convenționale se retrag.
De ce nu se pot despărți cele două domenii
Să-l convingi pe un adversar că președintele american ar pune în joc New York-ul pentru a salva Riga a fost mereu o sarcină grea. De-a lungul timpului, Washingtonul a făcut acest angajament credibil asigurându-se că un atac convențional asupra teritoriului NATO poate declanșa o escaladare nucleară greu de controlat. Trupele americane din Europa au funcționat ca un fel de cablu-capcană: un președinte ar putea ezita să ordone o lovitură nucleară pentru a apăra Germania sau Polonia, dar ar judeca altfel situația dacă soldați americani ar fi în pericol. În Războiul Rece, staționarea forțelor SUA pe continent a fost o alegere deliberată, prin care apărarea Europei era legată de protecția americanilor.
NATO 3.0 tratează, în schimb, forțele convenționale și pe cele nucleare ca pe două domenii care pot fi separate: primele revin Europei, celelalte Statelor Unite. Pe hârtie, împărțirea pare logică, dar în realitate nu se susține. O retragere convențională făcută în grabă ar reduce capacitatea Europei de a se apăra sub pragul nuclear și ar eroda totodată credibilitatea garanției nucleare americane. Autorul vorbește despre un experiment periculos, cu două tăișuri, care lovește simultan în cei doi piloni ai descurajării.
Cum s-ar gestiona o escaladare
Împărțirea responsabilităților creează și probleme noi pentru controlul escaladării. Doctrina militară rusă, de pildă, reflectă teama că NATO ar putea folosi arme convenționale pentru lovituri asupra arsenalului nuclear rusesc, un scenariu în care cele două domenii se suprapun. Prin urmare, a pune responsabilitatea convențională pe seama Europei și pe cea nucleară pe seama SUA nu produce o separare curată: loviturile convenționale pot atinge ținte strategice, iar pragul de la care Moscova ar răspunde nuclear nu poate fi cunoscut dinainte. NATO 3.0 ar împărți scara escaladării în două, ar fragmenta comanda, ar complica operațiunile aliate și i-ar oferi Moscovei noi ocazii de a exploata diviziunile din alianță.
Problema se agravează din cauza dependenței Europei de americani pentru capacitățile convenționale de atac la mare distanță. Renunțarea la desfășurarea rachetelor Tomahawk și Dark Eagle arată cât de mare este golul. Soluțiile europene au întâmpinat eșecuri, iar Institutul Kiel estimează, într-o variantă optimistă, că Europei îi trebuie cel puțin trei–cinci ani pentru a pune în funcțiune astfel de capacități, cu condiția să apară finanțarea necesară. Până atunci, Europa nu ar putea face față unui conflict convențional de intensitate mare cu Rusia.
Mai mult, scenariul în care SUA ar intra într-o criză abia în pragul escaladării nucleare contrazice logica. NATO 3.0 îi oferă practic președintelui o justificare gata făcută pentru a-și retrage sprijinul convențional („Asta e treaba Europei”), în timp ce amenințarea cu escaladarea nucleară ar cere o decizie afirmativă. E greu de crezut că Washingtonul ar evita riscul unui război convențional în numele Europei și ar accepta, totuși, riscurile mult mai mari ale unui război nuclear. Fără o implicare importantă a forțelor americane în operațiunile convenționale și fără un rol central în gestionarea escaladării, semnalele nucleare ale Washingtonului devin foarte îndoielnice. După aproape doi ani de ostilitate intensă față de aliații europeni, cel mai limpede mesaj venit de la Washington este că Europa e acum pe cont propriu.
Riscul ca mai multe state NATO să dețină arme nucleare
Susținând că umbrela nucleară a SUA poate continua să protejeze Europa, NATO 3.0 încearcă să împingă aliații spre o partajare mai mare a sarcinilor, păstrând în același timp controlul asupra proliferării nucleare în Europa. În martie, Colby a spus că Statele Unite se vor „opune cu vehemență” unui program nuclear european independent. Totuși, dacă NATO 3.0 amplifică sentimentul de vulnerabilitate al aliaților, planul s-ar putea întoarce împotriva autorilor lui și ar putea duce exact la rezultatul pe care Colby vrea să-l evite.
Cele trei puteri nucleare ale NATO, Statele Unite, Regatul Unit și Franța, își păstrează controlul independent asupra arsenalelor și asupra deciziilor nucleare. Washingtonul și Londra se coordonează în structura de planificare nucleară a alianței, în timp ce Parisul nu face acest lucru. NATO a privit mult timp aceste centre de decizie separate ca pe un avantaj care îngreunează calculele Rusiei. În realitate, arsenalul american rămâne coloana vertebrală a descurajării nucleare a alianței și îi dă Washingtonului o influență uriașă asupra strategiei, planificării și operațiunilor. Pe măsură ce Regatul Unit și Franța își apropie cooperarea, pentru o abordare mai explicit europeană a descurajării extinse, SUA riscă să piardă influența pe care o avea ca garant suprem al alianței.
Ideea extinderii protecției nucleare britanice și franceze la restul Europei câștigă teren pe fondul îndoielilor privind fiabilitatea Washingtonului. În iulie 2025, Regatul Unit și Franța s-au angajat să dețină forțe nucleare independente, dar compatibile, și au creat un grup director nuclear comun. În martie, președintele francez Emmanuel Macron a anunțat că Franța își va mări numărul de focoase nucleare și va adopta un cadru de descurajare avansată, pentru a adânci cooperarea europeană în domeniul securității nucleare. Franța și Germania au înființat, la rândul lor, un grup director nuclear propriu, iar zece state europene poartă acum discuții bilaterale structurate cu Parisul despre consultări nucleare și posibile acorduri de găzduire. Deocamdată, aceste eforturi funcționează în principal ca o poliță de asigurare în cazul în care Statele Unite ar abandona Europa.
Există însă și un pericol, încă îndepărtat: ca alte state NATO să ia în calcul achiziționarea propriilor arme nucleare. Polonia discută deja acest subiect. Într-un discurs în parlament din martie 2025, premierul Donald Tusk a sugerat că țara ar trebui „să urmărească cele mai avansate capabilități, inclusiv arme nucleare și arme neconvenționale moderne”, și a inclus Varșovia în inițiativa franceză de descurajare avansată. Președintele polonez Karol Nawrocki, care se descrie drept „un mare susținător al aderării Poloniei la proiectul nuclear”, a afirmat că strategia de securitate a țării ar trebui să se sprijine pe dezvoltarea propriului potențial nuclear. Apariția unor noi state nucleare în Europa rămâne o perspectivă îndepărtată, dar dacă NATO 3.0 vrea să liniștească aliații și să descurajeze proliferarea, dovezile arată că produce efectul invers.
Cum pot fi apropiate pozițiile Europei și ale SUA
Ideea de bază din spatele NATO 3.0, aceea că Washingtonul ar trebui să încurajeze o partajare mai echitabilă a sarcinilor în Europa fără a stimula proliferarea nucleară, este corectă. Problema este că cele două obiective nu pot fi atinse împreună într-un interval atât de scurt. Există modalități mai bune de a echilibra partajarea sarcinilor, securitatea europeană și poziția SUA în alianță, iar dacă administrația Trump merge mai departe cu NATO 3.0, câteva măsuri ar putea reduce riscurile.
Prima este ca Washingtonul să adopte o politică formală de tipul „fără surprize”, asemănătoare celei propuse de oficiali olandezi, prin care aliații ar fi anunțați din timp despre redistribuirile americane și ar avea un cuvânt de spus în privința posibilelor retrageri de trupe, dacă nu chiar drept de veto. În al doilea rând, SUA ar trebui să stabilească, împreună cu aliații, un program de retragere etapizat, pe mai mulți ani, în care reducerile să fie legate de repere concrete ale capabilităților europene și de evaluări comune ale amenințării rusești. În al treilea rând, Washingtonul ar trebui să se angajeze să mențină sprijinul pentru capacitățile care îi descurajează cel mai mult pe ruși, în special informațiile, supravegherea și recunoașterea, apărarea aeriană, loviturile de precizie la mare distanță și logistica, până când forțele europene vor putea oferi echivalentul lor, ceea ce ar putea dura ani.
Consultarea Congresului este la fel de importantă. Sprijinul pentru NATO rămâne puternic pe Capitol Hill, iar orice nou aranjament de securitate transatlantic va fi mai durabil dacă are susținere bipartizană. Experiența administrației Trump a arătat și că reducerile unilaterale pot avea consecințe negative în Congres: Legea de autorizare a apărării naționale pentru 2026 limitează folosirea fondurilor pentru coborârea numărului de militari americani din Europa sub 76.000 pe o perioadă mai mare de 45 de zile, fără consultarea NATO. O abordare metodică, în care sunt implicați și aliații, și Congresul, ar ajuta la evitarea situațiilor jenante în care politicile se improvizează din mers, precum cea în care Washingtonul și-a retras forțele din Polonia, iar Trump a revenit apoi asupra deciziei, totul pe banii contribuabilului american.
Pentru a rezolva problemele operaționale, NATO ar trebui să creeze, în cadrul Grupului de Planificare Nucleară, un organism permanent dedicat gestionării escaladării și celorlalte dificultăți generate de împărțirea propusă între responsabilitatea convențională și cea nucleară. Revizuirea posturii forțelor americane din Europa, pe care Departamentul Apărării o face la fiecare șase luni și al cărei scop este ca „Europa să își asume responsabilitatea principală pentru apărarea sa convențională”, ar trebui să evalueze explicit consecințele asupra coordonării dintre domeniul convențional și cel nuclear și asupra descurajării extinse.
Washingtonul ar trebui să urmărească și o coordonare nucleară mai strânsă, în interiorul NATO și în afara lui. O variantă ar fi un mecanism care să lege Grupul de Planificare Nucleară al alianței de grupurile bilaterale de coordonare nucleară conduse de Franța. Deși Parisul are o rezervă veche față de participarea la structurile nucleare ale NATO, ar fi prudent ca aceste grupuri să discute despre coordonarea în situații de criză și să stabilească canale regulate de comunicare, ca divergențele să nu iasă la iveală pentru prima dată într-un moment de pericol major.
Administrația Trump are dreptate când spune că vechea împărțire a responsabilităților pentru securitatea Europei nu mai putea continua. Totuși, NATO 3.0 se bazează pe o partiție greu de pus în practică și periculoasă între capacitățile convenționale și cele nucleare, una care contrazice lecțiile istoriei și teoria descurajării. O redistribuire treptată, bazată pe consultări, ar păstra mai bine descurajarea, ar muta sarcinile și ar proteja influența americană. O retragere prea rapidă riscă să lase în urmă o NATO mai slabă și o Rusie încurajată, pregătită să testeze rezistența apărării.
