România se scufundă de aproape cinci luni într-o criză politică fără ieșire, iar clasa politică nu a fost în stare, până acum, să livreze un Guvern funcțional cu puteri depline. Totul a pornit din momentul în care PSD a decis să tragă preșul de sub Executivul Bolojan, dar rana a fost adâncită definitiv atunci când AUR s-a alăturat moțiunii de cenzură care a doborât Guvernul, refuzând ulterior orice compromis care nu presupunea un premier impus chiar de partid. Rezultatul: două nominalizări eșuate, o vară întreagă irosită și o țară care privește, neputincioasă, cum instituțiile ei sunt paralizate. Președintele Nicușor Dan spune acum, în sfârșit, că a venit momentul ca situația să fie tranșată.
Lovitura care a dărâmat Guvernul Bolojan
Primul semnal al dezastrului a venit pe 20 aprilie, când PSD a decis brusc să retragă sprijinul politic acordat Guvernului condus de Ilie Bolojan, invocând o pretinsă „prăbușire economico-socială” și lipsa dialogului în coaliție. Trei zile mai târziu, miniștrii social-democrați și-au depus demisiile în bloc, lăsând Executivul fără majoritate.
Lovitura de grație a venit pe 5 mai: Guvernul Bolojan a fost demis printr-o moțiune de cenzură la care AUR și-a pus semnătura alături de PSD și de PACE – Întâi România. Practic, o alianță de circumstanță între forțe politice cu discursuri complet diferite a reușit ceea ce contează cel mai mult pentru ele: să arunce țara într-un vid de guvernare.
Consultările de la Cotroceni, teatru al eșecului
Au urmat consultările din 18 și 21 mai, în care partidele nu au avut curajul sau interesul să propună un nume de premier, mulțumindu-se să-și etaleze condițiile și pretențiile.
Președintele Nicușor Dan a numit, pe 4 iunie, un prim candidat: europarlamentarul Eugen Tomac. Zece zile mai târziu însă, Tomac a aruncat prosopul, retrăgându-se înainte să ajungă măcar la votul Parlamentului și recunoscând deschis că nu a reușit să obțină încrederea partidelor europene: „Nu am găsit această atitudine din partea tuturor partidelor.”
PNL, sfâșiat din interior de propriul șef de stat
În aceeași zi, președintele l-a propus premier pe liberalul Adrian Veștea — o mișcare pe care Ilie Bolojan a catalogat-o drept „un act ostil” împotriva propriului partid. Consecința a fost un PNL rupt în două: la Congresul extraordinar din 21 iunie, liberalii au votat excluderea oricărui membru care ar accepta să construiască un guvern alături de PSD și au cerut demisia din partid a lui Adrian Veștea, Lucian Bode, Rareș Bogdan, Hubert Thuma și Alinei Gorghiu. Bolojan a fost reconfirmat la conducerea partidului.
A doua zi, Parlamentul a respins fără menajamente Guvernul Veștea, cu doar 189 de voturi pentru din 212 exprimate. De atunci, Nicușor Dan nu a mai avut curajul unei noi nominalizări.
Vara pierdută: două tabere, zero soluții
Consultările din 23 iunie au confirmat ceea ce era deja evident: partidele erau la ani-lumină distanță unele de altele. PSD s-a declarat gata să preia singur guvernarea. PNL a improvizat un „Pact pentru România”, jonglând cu ideea unor guverne minoritare. USR a exclus categoric orice colaborare cu PSD. Iar AUR, în stilul său caracteristic de partid care preferă blocajul negocierii, a anunțat sec că parlamentarii săi nu vor vota decât un premier impus chiar de formațiune — o poziție care a tăiat de la bun început orice șansă de compromis larg.
Pe acest fond de fragmentare totală, PSD l-a propus, pe 24 iunie, pe Sorin Grindeanu drept candidat la funcția de premier. Două zile mai târziu, PNL, USR și UDMR au răspuns cu propriul lor nume: europarlamentarul Siegfried Mureșan.
De atunci, țara a rămas ostatică între cele două variante, fără ca vreo tabără să poată dovedi că are, de fapt, o majoritate reală în spate. Chiar președintele a fost nevoit să recunoască public, pe 16 iulie, eșecul general: „În acest moment niciunul din cei doi premieri propuși nu face o majoritate, dacă aș ști că o face, l-aș nominaliza mâine.” Nicușor Dan a respins și varianta alegerilor anticipate, avertizând că un nou scrutin ar prelungi, de fapt, aceeași incertitudine.
Tăcerea vinovată a verii
Pentru mai bine de două luni, șeful statului nu a mai făcut nicio nominalizare, lăsând România fără niciun fel de perspectivă de deblocare. Abia pe 27 august a anunțat că discuțiile cu partidele vor fi reluate în septembrie, recunoscând, cu întârziere, că formarea unui guvern devenise o urgență națională: „Eu cred că este o urgență, cred că toată lumea realizează că este o urgență să avem un guvern.” Președintele a mai justificat pasivitatea din timpul verii prin teama de a nu vulnerabiliza țara în fața agențiilor de rating printr-o a treia nominalizare eșuată.
Septembrie, aceeași criptă politică
La finalul verii, nimic nu s-a schimbat cu adevărat. Pe 31 august, Sorin Grindeanu a confirmat că PSD merge la consultări cu propriul candidat, susținând fie un guvern minoritar PSD, fie unul construit în jurul partidului. O zi mai târziu, președintele Senatului, Mircea Abrudean, a repetat poziția rigidă a PNL: liberalii refuză categoric orice guvern din care ar face parte PSD. Siegfried Mureșan a rămas candidatul unic al PNL, USR și UDMR, aceștia declarându-se pregătiți inclusiv să treacă în opoziție.
După mai bine de patru luni de blocaj, ecuația politică rămâne practic identică: Grindeanu susținut de PSD, Mureșan susținut de PNL, USR și UDMR, iar nicio variantă nu a reușit să demonstreze că strânge voturile necesare în Parlament.
Pe 3 septembrie, Nicușor Dan a anunțat, în sfârșit, că răbdarea românilor nu mai poate fi testată la infinit: „Evident că societatea așteaptă să avem un guvern, au existat discuții în toată această perioadă. Nu am acționat prea mult pentru că mulți parlamentari erau în vacanță și, după cum știți, trebuie un vot fizic, dar e momentul să tranșăm problema.”
După căderea unui Guvern, două nominalizări ratate și o vară întreagă irosită, decizia pe care președintele o va lua în continuare ar putea fi ultima șansă de a scoate România din acest impas. Fără o majoritate clară însă, țara riscă să alunece într-o nouă rundă de negocieri sterile și într-un nou eșec parlamentar, în timp ce factura instabilității politice ajunge, în cele din urmă, tot în buzunarul cetățenilor.
